Treisprezece

Cât timp trebuie să treacă până se vindecă o rană? 

Au trecut 13 ani de când inima mea a primit cea mai puternică lovitură, de când am simțit deopotrivă că îmi fuge pământul de sub picioare și că sunt de plumb, nemaiputând să fug pentru a mă ascunde undeva în trecut, în copilărie, acolo unde era și Ea. 

Am pierdut-o pe mamaia într-o zi blestemată de miercuri, când încă nu eram pregătită să-mi iau rămas-bun. (De altfel, nu știu dacă aș fi fost vreodată pregătită, pentru că nici acum nu simt că mi-e mai ușor să mă împac cu situația. Reușesc să merg înainte și să mă bucur de toate lucrurile care mi se întâmplă doar pentru că mă gândesc că Ea e alături de mine, mă încurajează și mă susține în tot ce îmi propun, așa cum a făcut mereu.)

For God's Glory Alone Ministries

Îmi făcea toate poftele, știa să-mi fie alături în orice moment și mă bazam pe ea indiferent de situație. Era o parte importantă din mine, din sufletul meu – și încă este! –, parte care nu se vindecă și care doare neîncetat de 13 ani.

Golul, pe care l-a lăsat atunci când Dumnezeu a decis că ei i-ar fi mai bine alături de El, nu o să-l umple nimeni, niciodată. Iar eu regret că nu mai e aici pentru că știu cât s-ar fi bucurat pentru toate reușitele mele, pentru toate planurile, pentru toate visele pe care m-ar fi sfătuit cum să le transform în realitate. 

Cel mai trist e că bunicii de genul ei sunt din ce în ce mai rari pentru că viața îi înrăiește pe bătrânii acestor vremuri, iar ei nu mai știu să își arate dragostea în același mod față de nepoți și nu mai au aceleași principii înțelepte pe care să le transmită mai departe.

Sunt mândră și bucuroasă că mi-a fost bunică, motiv pentru care îi mulțumesc zilnic lui Dumnezeu. Sunt convinsă că îmi e alături, că mă ajută să pășesc pe căile bune și că, atunci când sunt în pană de idei, ea-mi inspiră câte un gând frumos. Sunt recunoscătoare pentru tot ce m-a învățat, pentru ceea ce sunt azi, pentru ceea ce e în stare inima mea să simtă. 

Te iubesc, mamaie! Vei fi mereu cu mine!