5 zâmbete

Arhivă personală 2019 e un an plin. Frumos, bun (sper), dar plin. Mă așteaptă un examen dificil în toamnă și am mult de muncă pentru el.  Îmi iau motivația din zile cu soare, din căni fierbinți, pline de cafea aromată, din clipe petrecute alături de cei mai dragi oameni.  Până acum, ianuarie a fost despre pași mici; a stat sub semnul răbdării și al muncii. Februarie a fost liniștit, încărcat de treabă, dar și de momente pentru suflet. Primele săptămâni din martie au fost aglomerate, weekend-urile fiind singurele momente de repaus pe care mi le-am permis și în care mi-am încărcat bateriile în compania oamenilor sufletului meu. Am multe de făcut, iar lunile care vin vor fi din ce în ce mai pline, căci am obiceiul de a lăsa totul pe ultima sută de metri. [Cred că am decis să revin aici tocmai pentru că voi avea nevoie de un loc în care să-mi liniștesc sufletul atunci când mintea-mi va fi sub asediu.] Iar acum, deși mai sunt doar câteva zile din martie, îmi doresc pentr

Dan Cristian Mihăilescu Cei care vin pe aici de multă vreme, știu deja că una dintre cele mai bune prietene ale mele este marea. Sunt crescută la malul ei, îi ador toate stările și îmi place să vorbesc cu ea.  Când vremea e faină și simt pe piele adieri calde de vânt, dacă închid ochii, mă transpun pe nisip. Mi-e dor mereu de ea, mai ales că am găsit câțiva fotografi din Constanța, care reușesc să o surprindă în cele mai frumoase ipostaze. Este și cazul lui Dan Cristian Mihăilescu , unul dintre artiștii care și-a  luat foarte în serios rolul de „portretist” al mării.   Imaginile pe care el le realizează  –  în toate anotimpurile, în toate momentele zilei, în toate stările mării  – reușesc, parcă, să șteargă sutele de kilometri care mă despart acum de ea.  Dacă și voi iubiți marea la fel de mult ca mine, dacă simtiți, măcar uneori, nevoia de a o vedea, de a o avea aproape, vă recomand să-i savurați fotografiile acestui constănțean îndrăgostit până în măduva oaselor de

The Indian Express Astăzi e Ziua Internațională a Fericirii. Chiar dacă vremea nu e atât de frumoasă pe cât mi-aș fi dorit, sufletu-mi e liniștit. Dincolo de agitația care-mi tulbură somnul și-mi ține creierul activ, încerc să-mi păstrez inima încărcată de drag, de frumos, de calm.  Mă gândeam, de dimineață, că, dacă azi sărbătorim fericirea, îi sărbătorim de fapt pe cei dragi, căci ei ne fac fericiți. Ei sunt bucuria noastră sau, cel puțin, ne ajută să o simțim de fiecare dată când ne sunt alături.  Așa că, pentru mine, Ziua Internațională a Fericirii îi poartă numele lui. El mă face să zâmbesc, să mă simt acasă oriunde-aș fi, să nu-mi mai fie frică de nimic. El e motivația mea de fiecare zi și-mi dă puterea și încrederea în propriile forțe de care am nevoie pentru a merge înainte și a-mi împlini visele.  Pentru mine, Ziua Internațională a Fericirii poartă și numele părinților mei. Ei sunt sprijinul dintotdeauna, brațele în care am putut și voi putea mereu să mă adă

Au trecut 10 ani de când am dat startul acestui blog. Atunci eram o adolescentă îndrăgostită, timidă, visătoare. Acum sunt o tânără care a reușit să-și împlinească o parte dintre vise, care iubește și care încă visează. Câte s-au schimbat în ultimii 10 ani? Multe. Foarte multe. De la domiciliu la statut, de la vise la pasiuni, de la iubiri la planuri.  Inima, însă, mi-a rămas aceeași. La fel de puternică, la fel de intensă, la fel de deschisă. Oamenii din ea s-au mai schimbat. Unii au plecat, alții au venit. Dintre cei noi, o parte a ales să rămână pentru o perioadă mai lungă, ceilalți au dat bir cu fugiții la primul impediment, la prima discuție în contradictoriu.  Am câștigat și am pierdut enorm, deopotrivă, în ultimii 10 ani. Am câștigat și am pierdut, deopotrivă, oameni, experiențe, emoții, trăiri, senzații, iubiri. Am câștigat și am pierdut, deopotrivă, lupte interioare, contradicții de idei, conflicte strigate sau șoptite printre dinți, războaie cu demonii mei.