Aprilie cu dor

Luna aprilie m-a găsit muncind. Am tras tare în primele zile ale săptămânii pentru că mâine sunt liberă. Plec de acasă, pentru un weekend, pentru a-mi revedea orașul de suflet, una dintre cele mai bune prietene și locurile în care mi-am făcut veacul în anii studenției.

Într-una dintre serile trecute am povestit un pic cu prietena mea și mi s-a făcut un dor nebun. De ea, de zilele petrecute împreună. De nopțile cu râsete până în zori, de diminețile târzii. De pachetele de acasă, mereu împărțite la doi. De modul în care ne împărțeam și sarcinile, mereu, tot la doi. 

După încheierea facultății, au fost câțiva ani în care n-am vorbit una cu cealaltă. Drumurile noastre s-au separat, fiecare s-a întors acasă, iar programul de fiecare zi ne-a limitat timpul pe care am fi vrut – sau ar fi trebuit – să ni-l alocăm. 

Apoi, când ne-am întâlnit, după aproape 3 ani, lucrurile au părut neschimbate. Eram la fel, ne comportam ca și cum nu trecuseră mai mult de câteva ore de la ultima noastră conversație, iar lucrul ăsta mi-a umplut sufletul de drag, de bucurie. De atunci, de când ne-am regăsit, nu mai lăsăm timpul să treacă fără să ne vorbim. 

Mi-a intrat la suflet din primele minute împreună și n-a mai plecat, indiferent de greutățile pe care le-am întâmpinat, indiferent de kilometrii dintre noi sau de timpul care s-a scurs în tăcere. De aceea am ales-o să-mi fie alături în cea mai importantă zi din viața mea, să-mi fie domnișoară de onoare în ziua nunții. I-am comunicat asta într-un mod jucăuș, care sunt sigură că a bucurat-o, fericirea de pe chipul ei fericindu-mi și mie ziua.

Se spune că o prietenie este veșnică dacă trece de pragul de 7 ani. Noi ne apropiem de 9, dar eu m-am convins încă de acum 3 ani că ea nu va pleca niciodată, nicăieri. Sunt norocoasă că o am în viața mea și mi-aș dori să îi pot fi mai aproape și fizic.

Abia aștept să-mi petrec următoarele zile lângă ea, cu oamenii mei preferați, în orașul meu de suflet. Ce început frumos de aprilie!