5 zâmbete

În urmă cu doar câteva zile m-am întors de la mare. Am avut un concediu scurt, de care am încercat să mă bucur cu tot sufletul, prin fiecare celulă, astfel încât să-mi umplu inima de drag și de frumos și de acasă cât pentru un an întreg. 

Cât timp trebuie să treacă până se vindecă o rană?  Au trecut 13 ani de când inima mea a primit cea mai puternică lovitură, de când am simțit deopotrivă că îmi fuge pământul de sub picioare și că sunt de plumb, nemaiputând să fug pentru a mă ascunde undeva în trecut, în copilărie, acolo unde era și Ea.  Am pierdut-o pe mamaia într-o zi blestemată de miercuri, când încă nu eram pregătită să-mi iau rămas-bun. (De altfel, nu știu dacă aș fi fost vreodată pregătită, pentru că nici acum nu simt că mi-e mai ușor să mă împac cu situația. Reușesc să merg înainte și să mă bucur de toate lucrurile care mi se întâmplă doar pentru că mă gândesc că Ea e alături de mine, mă încurajează și mă susține în tot ce îmi propun, așa cum a făcut mereu.) For God's Glory Alone Ministries Îmi făcea toate poftele, știa să-mi fie alături în orice moment și mă bazam pe ea indiferent de situație. Era o parte importantă din mine, din sufletul meu – și încă este! –, parte care nu se vindecă și ca

Aprilie a fost o lună bună, deși aglomerată. Am progresat mult cu proiectul pe care trebuie să îl am gata până în septembrie, am petrecut timp cu cei dragi, m-am și plimbat un pic, m-am și odihnit.  Luna mai a început, însă, ciudat. Mă simt de parcă aș avea un ceas biologic care începe să sune de fiecare dată când se apropie vara și care mă face să fiu conștientă 100% de dorurile pe care le simt constant. Mai ales de dorul de mare... bianoti.com De fiecare dată, când vremea se îmbunătățește, când e mai cald, când e mai multă lumină naturală, mi se face dor de mare. Nu mă plâng; sunt fiica ei la urma urmelor.  Dar, săptămâna asta, dorurile și astenia – sau poate vremea asta care nu-mi dă soare – m-au dărâmat. Sunt morocănoasă, somnoroasă, plictisită, nemulțumită. Mă țin de treabă doar pentru a-mi ține mintea ocupată, căci altfel nu m-aș gândi decât la cum să fac să ajung mai repede pe plajă, să zac la soare și să nu mă mai preocup de nimic.  Poate nu e de vină nici

Luna aprilie m-a găsit muncind. Am tras tare în primele zile ale săptămânii pentru că mâine sunt liberă. Plec de acasă, pentru un weekend, pentru a-mi revedea orașul de suflet, una dintre cele mai bune prietene și locurile în care mi-am făcut veacul în anii studenției. Într-una dintre serile trecute am povestit un pic cu prietena mea și mi s-a făcut un dor nebun. De ea, de zilele petrecute împreună. De nopțile cu râsete până în zori, de diminețile târzii. De pachetele de acasă, mereu împărțite la doi. De modul în care ne împărțeam și sarcinile, mereu, tot la doi.  După încheierea facultății, au fost câțiva ani în care n-am vorbit una cu cealaltă. Drumurile noastre s-au separat, fiecare s-a întors acasă, iar programul de fiecare zi ne-a limitat timpul pe care am fi vrut – sau ar fi trebuit – să ni-l alocăm.  Apoi, când ne-am întâlnit, după aproape 3 ani, lucrurile au părut neschimbate. Eram la fel, ne comportam ca și cum nu trecuseră mai mult de câteva ore de la ultima n

Arhivă personală 2019 e un an plin. Frumos, bun (sper), dar plin. Mă așteaptă un examen dificil în toamnă și am mult de muncă pentru el.  Îmi iau motivația din zile cu soare, din căni fierbinți, pline de cafea aromată, din clipe petrecute alături de cei mai dragi oameni.  Până acum, ianuarie a fost despre pași mici; a stat sub semnul răbdării și al muncii. Februarie a fost liniștit, încărcat de treabă, dar și de momente pentru suflet. Primele săptămâni din martie au fost aglomerate, weekend-urile fiind singurele momente de repaus pe care mi le-am permis și în care mi-am încărcat bateriile în compania oamenilor sufletului meu. Am multe de făcut, iar lunile care vin vor fi din ce în ce mai pline, căci am obiceiul de a lăsa totul pe ultima sută de metri. [Cred că am decis să revin aici tocmai pentru că voi avea nevoie de un loc în care să-mi liniștesc sufletul atunci când mintea-mi va fi sub asediu.] Iar acum, deși mai sunt doar câteva zile din martie, îmi doresc pentr

Dan Cristian Mihăilescu Cei care vin pe aici de multă vreme, știu deja că una dintre cele mai bune prietene ale mele este marea. Sunt crescută la malul ei, îi ador toate stările și îmi place să vorbesc cu ea.  Când vremea e faină și simt pe piele adieri calde de vânt, dacă închid ochii, mă transpun pe nisip. Mi-e dor mereu de ea, mai ales că am găsit câțiva fotografi din Constanța, care reușesc să o surprindă în cele mai frumoase ipostaze. Este și cazul lui Dan Cristian Mihăilescu , unul dintre artiștii care și-a  luat foarte în serios rolul de „portretist” al mării.   Imaginile pe care el le realizează  –  în toate anotimpurile, în toate momentele zilei, în toate stările mării  – reușesc, parcă, să șteargă sutele de kilometri care mă despart acum de ea.  Dacă și voi iubiți marea la fel de mult ca mine, dacă simtiți, măcar uneori, nevoia de a o vedea, de a o avea aproape, vă recomand să-i savurați fotografiile acestui constănțean îndrăgostit până în măduva oaselor de

The Indian Express Astăzi e Ziua Internațională a Fericirii. Chiar dacă vremea nu e atât de frumoasă pe cât mi-aș fi dorit, sufletu-mi e liniștit. Dincolo de agitația care-mi tulbură somnul și-mi ține creierul activ, încerc să-mi păstrez inima încărcată de drag, de frumos, de calm.  Mă gândeam, de dimineață, că, dacă azi sărbătorim fericirea, îi sărbătorim de fapt pe cei dragi, căci ei ne fac fericiți. Ei sunt bucuria noastră sau, cel puțin, ne ajută să o simțim de fiecare dată când ne sunt alături.  Așa că, pentru mine, Ziua Internațională a Fericirii îi poartă numele lui. El mă face să zâmbesc, să mă simt acasă oriunde-aș fi, să nu-mi mai fie frică de nimic. El e motivația mea de fiecare zi și-mi dă puterea și încrederea în propriile forțe de care am nevoie pentru a merge înainte și a-mi împlini visele.  Pentru mine, Ziua Internațională a Fericirii poartă și numele părinților mei. Ei sunt sprijinul dintotdeauna, brațele în care am putut și voi putea mereu să mă adă